Născut într-o familie princiară – ramura Shakya a tribului Gotama aparținând castei războinicilor nobili – bodhisatta a beneficiat de o educație aleasă. Tatăl său i-a construit trei vile în care să locuiască – una pentru fiecare sezon: pentru cel ploios, cel rece și cel cald – chiar și servitorii din fiecare vilă erau hrăniți cu mâncăruri alese, ca să nu mai vorbim de porțiile lui bodhisatta.
Totuși, la un moment dat, bodhisatta și-a dat seama că toate lucrurile în care a căutat fericirea erau supuse îmbătrânirii, îmbolnăvirii și morții. Cu toată că era tânăr, sănătos și viu, nici el nu vă scăpa de înaintarea în vârstă, îmbolnăvire și moarte. Chibzuind aceste fapte, a scăpat de beția tinereții, a sănătății și a vieții.
A decis că singurul scop nobil și onorabil în viață ar fi să caute ceva lipsit de îmbătrânire, boală și moarte: nemurirea – cu alte cuvinte, o fericire care nu se termină, o fericire care nu necesită încăierare cu alții, o fericire care nu face rău nimănui. El a mai realizat că a căuta această fericire ar fi imposibil dacă ar rămâne încurcat în responsabilitățile vieții de gospodărie. Așadar – urmând o tradiție adânc înrădăcinată în cultura indiană – și-a ras părul și barba, a înveșmântat roba ocru a unui rătăcitor religios, și-a părăsit familia și a mers în sălbăticie.
După ce a studiat cu doi maeștri care predau stări meditative rafinate – absorbție în nimicnicie și o stare de nici percepție, nici non-percepție – a realizat că nici măcar aceste stări rafinate nu erau nemuritoare. Așa că a pornit singur și a practicat autoflagelare vreme de șase ani, practic înfometându-se, cu speranța că durerea intensă îi va purifica mintea.
Și-a amintit un episod din copilăria lui când, stând singur sub un copac, a pătruns într-o stare de concentrare absorbită și plăcută, numită jhāna, concentrat pe respirația lui. S-a întrebat: oare asta să fie calea spre nemurire? Hotărându-se să încerce, și-a abandonat programul de înfometare ca să își redobândească forța fizică necesară pentru a atinge acea concentrare.
În noaptea iluminării sale, bodhisatta s-a șezut sub un copac – care ulterior a devenit cunoscut sub numele de copacul Bodhi – și s-a concentrat pe respirație. A fost capabil să ajungă nu doar la nivelul de concentrare pe care l-a atins copil fiind, dar și la trei niveluri superioare de absorbție. Când aceste efluente care leagă mintea atât de renaștere, cât și de spațiu și timp au dispărut din mintea sa, bodhisatta – acum Buddha – a experimentat nemurirea, pe care mai târziu a numit-o nibbāna: dezlegarea. Aceasta a fost iluminarea lui. Vreme de șapte săptămâni, a rămas în vecinătatea copacului Bodhi, experimentând exaltarea izbăvirii.
