Bătrânețe

146
De ce există râs?
De ce există bucurie
când lumea e în flăcări?
Cât timp esți nourat de întuneric
nu ar trebui să cauți lumina?

147
Privește îndelung asupra acestui corp
odată decorat –
obișnuia să atragă atenție,
dar acum e doar carne purulentă,
un obiect putred.
Nu e nici sigur, nici substanțial.

148
Acest corp se istovește cu vârsta;
devine o gazdă
pentru boală
– vulnerabil, fragil,
decrepit, o masă în dezintegrare,
care în cele din urmă
sfârșește în moarte.

149
Ce plăcere mai aduce viața
odată ce insul a văzut
oase vechi decolorate,
aruncate și împrăștiate-n jur?

150
Corpul fizic e alcătuit din oase
îmbrăcate-n carne și sânge.
Agonisite înăuntrul său
sunt descompunere și moarte,
mândrie și răutate.

151
Primită ca moștenire de la cei înțelepți
e cunoașterea
că, deși ceea ce impresionant la exterior
își pierde splendoarea,
și cu toate că
trupurile noastre se vor descompune,
adevărul singur va supraviețui degenerărilor.

152
Cât timp nesăbuiții, înaintând în vârstă,
pun pe ei precum boii în staulul lor,
mintea le rămâne mică.

153-154
Preț de multe vieți am pribegit
căutându-l, deși e de negăsit,
pe clăditorul de case
care mi-a provocat suferința.
Dar acum ești zărit
și nu vei mai construi în cele ce urmează.
Grinzile sunt desprinse și
coama acoperișului sfărâmată.
Toată râvna a încetat;
inima mea e una cu nefăcutul.

155
Cei care, tineri fiind,
nici nu aleg o viață în renunțare,
nici nu-și câștigă existența cuviincios,
sfârșesc precum stârcii bătrâni, descurajați,
pe lângă un eleșteu fără pești.

156
Cei care, tineri fiind,
nici nu aleg o viață în renunțare,
nici nu-și câștigă existența cuviincios,
vor sfârși deplângând trecutul,
prăbușindu-se precum săgețile consumate
care și-au ratat ținta.